Mi-am schimbat locul de munca. Un loc de munca nou presupune bineinteles noi responsabilitati si noi colegi de munca. La toate acestea se mai adauga diferite activitati conexe cum ar fi evaluare de mamifere mari. Mai exact ursi. Asa ca aseara am fost la ……… panda.
Am vazut ca salbaticiunile erau atrase de catre oameni prin gramezi de mancare. De la morcovi si ardei pana la ciocolata si alune. Animalele sunt atrase de mancare si in functie de numarul celor ce vin sa manance se calculeaza populatia din aceea zona. Dar ca sa poti face o medie trebuie sa le atragi prin ceva. Pe vremuri se atarnau de copaci cate un cal sau o vaca , dar acum s-au adoptat metode mai “dulci” cum ar fi caramelul sau ciocolata. Se stie ca ursul nu rezista alimentelor dulci.
Am ajuns in padure odata cu caderea serii.Ne-am urcat in observator si ne-am asezat aparatura – binoclu , aparat de fotografiat , camera video , trepied – in locul stratetige. Eram insotiti de un reprezentat al parcului national ,bun cunoscator al padurii. Bineinteles ca au inceput povestile cu vanatori si vanat. In soapta si cu rasete infundate, amintirile se derulau in compania trilurilor de pasarele.
Fiecare a auzit de expresia linistea serii. Dar numai aseara am inteles ce inseamna. Oamenii padurii stiu ca atunci cand se apropie ursul o pasare ca carui nume imi scapa, ciripeste foarte tare si devine agitata. Asa ca eram cu simturile ascutite si incercam sa deosebesc , printre alte triluri , acest ciripit specific. Si brusc realizez ca toate sunetele padurii se opresc.
Din simfonia sunetelor nu a mai ramas nimic. Nici macar vantul nu mai batea. Si nici pasarea cerului nu mai trecea in zbor si nici frunza nu misca. Era atat de liniste incat iti puteai auzi inima batand. “Asta este linistea serii” spune padurarul. Tot ceea ce insemnase viata in padure pana la acel moment parca se sfarsise. Iar locul ei fusese luat de o liniste deplina.
Asa ca iata-ne cufundati in linistea serii. Cand stai la panda timpul trece ingrozitor de greu. Atunci cand asculti padurea timpul se opreste. 10 minute cu urechile ciulite in care aproape ca nu ai curaj sa respiri, pentru ca nu vrei sa sperii vanatul, par sa nu se mai termine niciodata. Si asa am inteles ca atunci cand esti 100% constient de tine, timpul capata sens.
Cineva ne atentioneaza ca se aude ceva. Un fosnet undeva departe. Nu e urs. E un porc mistret. Ma gandesc ca in caz de ceva nu ne putem apara. Nu avem cu ce. Suntem la zeci de km de oras si la cativa metri de gramada de mancare la care pot veni si cate 10 ursi. Iar noi cocotati in observator nu putem nici macar stranuta. Vanatul se poate indeparta sau dupa caz ataca. Imi trece un gand fulgerator prin minte ” puteam sa ma mai uit si la emisiunile de supravietuire nu numai la FBI files” .
Ma gandesc ca omul este o fiinta tare neajutorata. Scos din mediul lui , mic si meschin unde el este stapan, nu face 2 bani. Nu stie sa vaneze , nu stie sa isi confectioneze arme , nu deosebeste ciupercile , nu stie cum arata o ghinda ,etc. Nu mai spun ca eu personal nicio gaina nu sunt in stare sa jumulesc. Oamenii au ajuns in stadiul asta desi prima lor ocupatie a fost vanatoarea si adaptarea la mediu. Un paradox al mileniului III.
E aproape ora 22. Noaptea e de smoala. Chiar daca ar mai veni vreun animal oricum nu l-am mai putea vedea. Ni s-a spus ca am facut prea mult zgomot. Salbaticiunea este pe aproape dar nu va veni la manance prea curand. Ne-a simtit pe noi. Se pare ca stradania noastra de a nu face zgomot nu a fost suficient de mare.
Azi mergem iar. Poate avem mai mult noroc.
